„Cu numărul șase, intră în teren pentru echipa ploieșteană, Levente Szijarto”, anunță crainicul ușor nervos, timp în care camerele de luat vederi îl aduc în prim-plan pe blonduțul jucător cu ghete fosforescente al campionilor de la Asesoft.
Nu foarte înalt, dar extrem de bine legat, baschetbalistul prahovenilor își caută cu atenție locul în echipă și începe să dirijeze defensiva cu o precizie de metronom. Pendulează neobosit între adversari, de crezi că are două inimi în piept și nu se oprește până când arbitrul nu sancționează vreo infracțiune.
Dacă îl urmărești cu atenție, ai senzația că șesarul cu tatuaj verzui pe brațul stâng și cu nume greu de pronunțat este argintul viu al echipei. Ar fi în stare să moară pe teren pentru a câștiga fiecare minge și s-ar lupta cu oricine pentru a obține o nouă victorie. Suporterii îl iubesc, cu aceeași măsură cu care adversarii îl urăsc. Are rolul ingrat de a distruge orice atac rival și se pricepe de minune la acest lucru.
Nu-i de mirare că în 13 ani de carieră la seniori, Levente Szijarto a adunat 15 trofee și a devenit în prezent cel mai titrat jucător român de baschet în activitate. A înșirat ca mărgaritarele nouă titluri de campion național, cinci Cupe ale României și un trofeu european, distincții care au dat o strălucire aparte unei cariere de invidiat. „Nu am ca obiectiv să dărâm vreun record și nici nu trăiesc din trecut”, afirmă plin de modestie jucătorul născut la Oradea. „Îmi văd de treaba mea, mă gândesc la următorul meci, la următorul campionat și în fiecare an sper să avem un sezon cât mai bun”, explică în continuare talismanul prahovenilor.
Destinul lui Levente Szijarto se confundă cu Asesoftul, se intersectează cu Toni Alexe și Cătălin Burlacu și se împletește mai mereu cu succesul. An de an, istoria personală a lui Levi, așa cum îl alintă fanii și prietenii, consemnează noi trofee și adună în total sute de meciuri câștigate. Evident, în spatele unei asemenea povești stau strânse cu grijă, în colțurile obscure ale sufletului, o mulțime de amintiri și de oameni care și-au pus amprenta asupra veteranului echipei campioane. În premieră pentru debutul revistei Din Vestiar, cel mai titrat jucător român de baschet în activitate face o radiografie completă a carierei sale, răspunzând celor mai „intime” întrebări…
Te așteptai când te-ai apucat să joci baschet să ajungi unul dintre cei mai titrați sportivi din România?
Nu cu acest gând am pornit la drum. Este flatant, dar sincer vă spun că nu stau să mă gândesc la acest lucru zi de zi. Este un detaliu care face parte din viața mea. Este o onoare, însă nu trăiesc din trecut. Îmi văd de treaba mea, mă gândesc la următorul meci, la următorul campionat și în fiecare an sper să avem un sezon cât mai bun. Ideea în sine de cel mai titrat jucător român în activitate este un statut onorant.
Înțelegem că nu ți-ai fixat ca obiectiv să dărâmi toate recordurile?
Nu am un obiectiv de genul, pentru că baschetul nu este un sport individual. Depinde foarte mult de colegi, de echipă, de antrenor, de întreg staff-ul tehnic. Toate succesele respective s-au datorat colectivului în care am crescut. Nimeni nu poate să câștige singur. Este adevărat că pui umărul și că ajuți mai mult sau mai puțin, dar nu poți realiza nimic de unul singur. Ca filosofie de joc, încerc tot timpul să dau totul.
Îți mai aduci aminte când te-ai apucat de baschet?
Da, țin și acum minte cum a început primul antrenament. A fost o întâmplare destul de comică. Eram la Oradea și schimbasem liceul. Fusesem admis la Ady Endre, eram în clasa a cincea. Domnul Cureș, un antrenor renumit în Oradea, a început să vină din clasă în clasă și să recruteze băieții mai înalți pentru baschet. Eu n-aveam idee despre acest sport. Cu mâna pe inimă vă spun că nu auzisem nici de Michael Jordan. Ca mai toți copiii din România eram cu fotbalul. Toți ne doream să ajungem fotbaliști. Însă, în același an, fratele meu mai mare a început să practice și el baschetul. M-am dus pe urmele lui și am ajuns la primul antrenament. Dar eram atât de nou în școală, încât nici nu știam unde era sala de sport. Norocul meu a fost că m-am întâlnit cu un coleg și el m-a condus la primul antrenament. Așa am ajuns în sala de baschet. Îmi aduc aminte cum am început cu bazele, cu dreptul-stângul și aruncam de la piept. Îmi aduc aminte multe faze haioase petrecute, însă mi-a rămas întipărit pe vecie mirosul mingiilor de piele…
Ce a urmat?
În paralel jucam și fotbal, dar nu aveam nici un gând serios cu sportul. Încet-încet am făcut progrese, până într-o vară când nu m-am mai ocupat așa de tare de baschet. Adevărul este că nici nu aveam pe unde merge să joc, nimeni nu se ocupa prea serios. Am fost foarte aproape să renunț la baschet, însă în acel moment a intervenit providențial domnul Dragoș Oprea. Mă urmărise la niște meciuri între licee, mai exact între Ady Endre si Emanuel Gojdu, acolo unde preda dumnealui. L-a rugat pe fratele meu să mă ia și pe mine la antrenamentele dumnealui de la liceul Gojdu. După câteva insistențe m-am dus… Și, cum dumnealui era foarte sufletist și se implica foarte tare, vrând nevrând am început să progresez. Am început să prind și loturile naționale și așa m-am lipit definitiv de acest sport.
Exista o concurență acerbă între tine și fratele tău?
Nu se punea problema de așa ceva. Fratele meu este mai mare decât mine cu patru ani și vă dați seama că la vârsta respectivă diferența de forță se simțea teribil. La 14 ani eram foarte mic…era diferență mare, avea alt anturaj, n-aveam mari tangențe. Pe vremea respectivă mie îmi spuneau Szijarto mic. Așa mă știau colegii lui. Am crescut și mereu jucam împotriva unor jucători cu doi-trei ani mai mari, colegi de-ai lui, însă cu fratele meu n-am evoluat niciodată.
Discutam recent cu președintele Carmen Tocală și spunea că din generația ’82 singurele produse sunt Levente Szijarto și Florentina Pășcălău. Ce părere ai despre această afirmație?
Nu pot să îmi dau eu cu părerea. Dacă doamna președinte așa consideră, probabil știe mai bine, pentru că vede lucrurile din exterior. Din păcate, mulți jucători buni s-au pierdut pe parcurs. De multe ori mă gândesc că foarte mult a contat pentru mine antrenorul Dragoș Oprea. Datorită dumnealui am ajuns unde am ajuns. A tras de mine… așa sunt copiii, dacă nu există cineva care să îi îndrume, se pierd. Dumnealui a fost norocul meu!
Ce sfat ai da puștilor care vor să calce pe urmele tale?
Le-aș spune că foarte mult contează munca. Diferența se face la 12-16 ani când se pun bazele sportului. Felul de a te antrena te ajută foarte mult. Trebuie să fie cât mai ambițioși. Să vă povestesc ceva. Am avut ocazia să lucrez cu domnul Liviu Călin la echipa națională și am avut o lună jumate extraordinar de grea. Dar felul de a ne antrena și de a fi mereu în priză m-a ajutat. Când am revenit la echipa de club am văzut diferența. Simțeam că eram mult mai rapid și mi-am dat seama că dacă de mic ești așa antrenat, îți intră în sânge. Devine instinct și atunci ajungi să câștigi.
Ai adus aminte de echipa națională. Îți mai aduci aminte primul contact cu lotul?
Prima selecție la seniori a fost când antrenor era Dragan Petricevic. Era o națională tare, cu jucători consacrați: Toni Alexe, Elemer Tordai, Cornel Alecu se regăseau în acea echipă. Dragan Petricevic a avut iarăși un impact foarte mare asupra progresului meu. A avut încredere să mă ducă mai departe in Divizia A și a pus accent mare pe mine la West Petrom Arad. Deși eram tânăr, mi-a dat minute de joc…
Ajungem imediat și la perioada West Petrom Arad. Acolo ai câștigat primul titlu de campion…
Da, așa este. Acolo am devenit prima oară campion și m-am intersectat cu Toni Alexe, Rareș Apostol, Cătălin Burlacu, Flavius Lăpuște. Eram cu toții foarte tineri și atunci s-au format niște legături foarte puternice între noi. Aveam aceeași gândire, aceleași hobby-uri și am petrecut mult timp împreună.
Te-a marcat în vreun fel intersectarea aceasta cu Toni Alexe?
La antrenamente lucram împreună și atunci am realizat cât de important este el pentru echipă. Și în teren și în afara lui era impunător, cu o personalitate puternică. Am văzut cât de mult înseamnă să fii puternic fizic și cât de mult te ajută pe teren. Jucam cu Toni și lui îi plăcea foarte mult combativitatea și agresivitatea mea, însă efectiv se juca… Ne luptam și îi plăcea acest lucru.
Povestește-ne puțin despre transferul la Asesoft Ploiești. Îți mai aduci aminte primele antrenamente, primul contact cu Sebastian Ghiță?
Am venit cinci jucători de la West Petrom Arad plus antrenorul. Pe Alex Iacobescu îl știam de la națională și cred că mă întâlnisem și la un turneu la Buzău pe vremea junioratului. Îmi aduc aminte că era un jucător bun și că evolua pe postul de conducător de joc. Am ajuns la Ploiești și am reușit din primul an să avem rezultate. Atunci s-a inventat această echipă. Sebastian Ghiță și cu Alex Iacobescu au pus bazele acestui fenomen numit Asesoft Ploiești. Spun fenomen, pentru că de un deceniu dominăm baschetul românesc, iar performanța pe care am realizat-o în Europa, nu cred că va mai fi curând posibilă. Nu știu dacă vreo altă echipă din țară sau chiar noi vom mai reuși vreodată să ridicăm deasupra capului un trofeu european.
Seara magică de 10 aprilie 2005, când primul trofeu continental era cucerit de o echipă de baschet masculin din România…
Este o dată memorabilă. Am avut ocazia și norocul să fiu pe parchet în acea finală. Aveau rușii niște jucători foarte buni. A trebuit să intru să mă apăr la unul dintre cei mai buni oameni ai lor. Și acum când va povestesc, îmi aduc aminte de un alt personaj care a avut o influență foarte mare asupra carierei mele. Este vorba de antrenorul Mladen Jojic. Dumnealui i-a plăcut profilul meu de jucător muncitor, serios și am primit șansa să evoluez și în finala respectivă. Revenind la meciul de la Ploiești când am reușit câștigarea FIBA Europe Cup, chiar a fost ceva deosebit. Mi-a rămas în suflet acel moment și nu cred că îl voi putea uita vreodată. Un alt detaliu este și prețul cu care am câștigat acel trofeu. Decesul lui Toni Alexe a fost un preț mult prea mare pe care l-am plătit pentru performanța obținută.
Ai amintit de Dragoș Oprea, de Liviu Călin, de Dragan Petricevic, de Mladen Jojic. Care este antrenorul care te-a impresionat cel mai mult?
Îmi este foarte greu să fac un top. Poate aș diminua meritele unei persoane. Cu toții au avut o influență mare pentru perioada respectivă în care am colaborat. Cea mai mare influență pot să spun că a avut-o domnul Dragoș Oprea. A tras efectiv de mine și m-a îndrumat spre această carieră.
Urmează o întrebare ingrată acum. Când ai discutat ultima oară cu antrenorul Dragoș Oprea?
Chiar recent. Mi-a dat un telefon să mă felicite. Mă urmărește, este mândru de mine și de realizările mele. A vrut să mă liniștească și să îmi aducă aminte că este mereu lângă mine și că mă susține. De asemenea, în vară a fost cu echipa de la Oradea, la un turneu final găzduit la Brazi. Atunci ne-am întâlnit și am reușit să îl ajut cu câteva lucruri. M-am bucurat foarte tare că am putut să mă revanșez față de dumnealui. În plus, am fost fericit că echipa din Oradea a câștigat.
Ai adus aminte de Oradea și gândul îmi zboară la familia ta. De câteva ori ai jucat împotriva fratelui tău. Cum este sentimentul?
Mereu mi-am dorit să fiu în aceeași echipă cu el. A fost unul dintre visele mele și chiar se putea realiza la un moment dat. Avea calități foarte bune și o mână bună. Chiar trebuia să vină la Asesoft, acum două sezoane, însă cineva i-a deturnat traseul. Nu vreau să intru în detalii. Legat de întrebarea dumneavoastră, Oradea nu a avut valoare să poată concura cu Asesoftul, așa că mereu m-am bucurat pentru coșurile marcate de fratele meu.
Spuneai mai devreme că unul dintre visele tale a fost să evoluezi cu Lajos, fratele tău, în aceeași echipă. Mai ai și alte vise?
Când eram copil voiam să ajung în NBA. Acela era visul suprem. Acum, la 30 de ani sunt mult prea realist. Mă gândesc întâi la ce pot, apoi la ce vreau.
Și dacă suntem la capitolul mărturisiri vom intra mai adânc în sufletul tău. Cine te-a influențat cel mai mult în viață?
Am avut câteva persoane de la care am învățat foarte multe, dar au apărut în momente diferite. Dacă aș sublinia câteva, poate s-ar înțelege greșit și mai bine refuz să fac acest lucru. Poate am avut norocul să am lângă mine oameni care mi-au arătat lucrurile corecte, la momentul potrivit.
Un moment greu din viața ta?
Cu siguranță a fost un moment foarte sensibil când a decedat tatăl meu. Eram în cantonament cu echipa națională de juniori, aveam un meci important, iar fratele meu era plecat în armată. Mama era singură acasă când am primit teribila veste. Evident că m-a marcat emoțional foarte tare această pierdere.
Cum arată o zi din viața ta?
Încerc să mă trezesc în jur de 08:30 – 09:00. Înaintea antrenamentului de dimineață merg la sala de forță, apoi merg la primul antrenament cu echipa de la Brazi. Mănânc, odihnă, apoi iarăși antrenament cu echipa. Mă întâlnesc puțin cu prietenii sau mă uit la un film și cam așa trece ziua.
Ce ai fi făcut dacă nu ai fi jucat baschet?
O întrebare foarte bună! Intrasem la liceu la engleză-germană, în clasa a noua. Inevitabil deveneam translator sau profesor. Pot să mulțumesc încă o dată domnului Dragoș Oprea că m-a îndrumat spre această carieră și mi-a ușurat foarte mult viața!
Îți aduci aminte ce fel de elev erai?
Vreți adevărul? Până în clasa a opta am fost un elev foarte conștiincios. Eram în primii trei tot timpul. Aveam ambiția să trag, dar acest lucru nu înseamnă că eram primul. Pe doi, trei mai ieșeam. Ca băiat eram rușinos.
Acum ești recunoscut în Ploiești ca unul dintre cei mai carismatici jucători. În perioada adolescenței aveai succes la fete?
Nu vorbeam cu fetele pe vremea aceea. Așa cum vă spuneam, eram rușinos, timid. Și acum a rămas o anume doză, însă Ploieștiul este mai dur. M-a întărit, sunt mai deschis, dar tot mă înroșesc repede!
Ai 30 de ani. Unde te vezi peste zece ani?
Și aceasta este o întrebare foarte bună. Peste zece ani voi lăsa tricoul de joc, dar încă nu știu pentru ce. La felul cum sunt acum, îmi va fi foarte greu să devin antrenor. Sunt mult prea agresiv și mi-ar trebui mai multă răbdare pentru a fi un antrenor bun. Pe alte planuri nu pot să spun că am pus așa mult accent. Sportul de performanță îți mânăncă tot timpul. De-acum înainte mă voi gândi mai bine. Nu mă văd nici conducător de club… Încerc să nu mă mint și să nu vă mint și prefer să nu dau un răspuns utopic.
Hai să facem un exercițiu de imaginație acum. Dacă ar fi să dai timpul înapoi și să ai din nou vârsta de zece ani, ai merge pe același drum?
Dacă aș avea mintea de-acum, aș merge pe același drum, dar mai serios și mai devotat.
Frumoase răspunsuri, dar cu toate acestea fanii din România nu te prea simpatizează. În ultimul timp am constat o ostilitate mult mai ridicată față de tine, în comparație cu anii trecuți. Ai mulți dușmani?
Ar fi sălile din Oradea și din Cluj care ne sunt ostile. Este normal să fie așa. Îi înțeleg pe fani. Eu vin mereu cu o agresivitate pe care ei nu o au în echipă, dar pe care și-ar dori-o. Este și un proverb cu strugurii acrii și vulpea care nu ajunge la ei.
De asemnea, te-au caracterizat ca fiind arogant și puțin superficial…
Este dreptul lor, ca oameni care vin și stau la zeci de metri de mine, fără să fii avut vreun contact cu mine, ca persoană. Pot să vă povestesc ceva interesant legat de acest aspect. Când m-am transferat la Cluj, după mulți ani petrecuți la Asesoft, nu cunoșteam lumea de-acolo și nu discutam cu ei. Ușor-ușor, ne-am împrietenit și foarte mulți mi-au spus că aveau senzația că sunt arogant. După ce m-au cunoscut și-au schimbat părerea. Nu mă deranjează că fanii mă percep așa. Sunt liberi să gândească așa cum vor. Atâta timp cât nu mă cunosc personal, nu au cum să aibă o părere reală despre mine.
Partea plină a paharului. Fanii din Ploiești te-au simpatizat foarte mult. Care este relația ta cu ei după opt ani petrecuți în acest oraș cochet?
Multă lume din Ploiești nu mai ajunge la meciurile noastre din Brazi și am pierdut unele legături, însă mereu cei de aici m-au primit cu brațele deschise. Cel mai bun exemplu a fost când am plecat la Cluj. Deși evoluam pentru adversarii lor, m-au aplaudat la fiecare coș pe care l-am marcat. A contat foarte mult pentru mine acest detaliu, la vremea respectivă. Acum, după atăția ani, am mai multe cunoștințe în Ploiești, decât am acasă la Oradea. Am legat alte relații, deci sunt mari șanse să rămân în Ploiești pe viitor.
De Rareș Apostol ce mai știi?
Din păcate prea puține față de prietenia și relația pe care le-am avut. Știu că este plecat cu familia în Canada și acolo s-a rupt filmul.
Cum caracterizezi relația ta cu următoarele trei persoane: Alex Iacobescu, Sebastian Ghiță și Vladimir Arnautovic?
Deja avem o relație de prietenie pentru că ne știm de atăția ani și am trecut prin multe lucruri bune împreună. Ne știm foarte bine din punct de vedere sportiv, uman. Chiar avem o relație foarte bună și acest lucru cred ca este secretul Asesoftului. Mereu a fost un nucleu la echipă care în momentele grele a adus un plus. Mereu am fost ca o familie. Nu zi de zi împreună, dar în momentele grele am fost uniți.
Vreun sfat bun pe care l-ai primit și pe care să-l transmiți cititorilor?
Nu pune întrebări la care nu vrei să știi răspunsul.
Ce le-ai spune părinților care vor să își dea copiii la baschet?
Le-aș explica faptul că baschetul este un sport frumos, plăcut și extrem de spectaculos. Poți să fii creativ sau serios, depinde doar de tine. Important este să faci bine ceea ce faci. Chiar dacă vorbim de o fentă simplă sau de un dribling. I-aș încuraja pe părinți să își lase copiii la baschet. Din punctul meu de vedere cei mici pot crește foarte mult nu doar fizic, ci și din punct de vedere mental. Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă, mereu trebuie să iei decizii rapid. În plus, ești într-un colectiv unde există competiție. Trebuie să fii puternic ca să te impui, trebuie să fii bun ca să ți se asculte părerea. În felul acesta ca om vei deveni mai puternic.
Levente Szijarto despre Miljan Marijanovic:
„Un jucător de la care am învățat foarte mult a fost Miljan Marijanovic. Am evoluat împreună trei ani și am fost foarte apropiați. Și cu familia lui mă înțelegeam foarte bine. Îmi aduc aminte de fetița lui, Sarah, care creștea lângă noi. Stăteam după antrenamente și făceam aruncări împreună. Rar se întâmpla să înving, mai ales la acea vârstă.”
Comparație Cepulis – Marijanovic
Dacă ai face o comparație între Miljan Marijanovic în formă maximă și Arvydas Cepulis cine crezi că s-ar impune?
Este greu să fac o asemenea comparație pentru că sunt stiluri diferite. Marijanovic era ca o pisică, se mișca foarte bine. Cepulis este un jucător foarte puternic. Deși nu se vedea acest lucru, avea o forță în picioare foarte mare. Putea să se apere foarte bine, în schimb Marijanovic era mai mobil. Și stilul de aruncare era diferit. Marijanovic avea un pogne moale, în vreme ce Arvydas are o aruncare mai robustă, în forță. Aș fi curios să facem o simulare pe computer să vedem care ar ieși mai bun.
Levente Szijarto despre Cătălin Burlacu:
„Pe Cătălin Burlacu îl consider cel mai bun jucător în activitate din Campionatul României. Dacă sunt comparat cu el, este onorant pentru mine.”
La final, vreo completare?
Da, vreau să vă transmit dumneavoastră o urare. Sper să fie un început benefic pentru revista Din Vestiar și să aibă impactul la care vă aștepți și pe care îl meritați. Veniți cu o altă abordare și sunt convins că publicul va savura această noutate!
Contactat telefonic de revista Din vestiar, Dragoș Oprea, formatorul lui Levente Szijarto, a discutat cu mândrie despre fostul său elev:
“Levente Szijarto are toate șansele să ajungă în vârful baschetului românesc. Are diplomația necesară , este inteligent și capabil să revitalizeze baschetul din România. Mă uit la el și văd că are o maturitate extraordinară și o plăcere foarte mare față de acest sport, chiar dacă au trecut atâția ani de când a pus mâna pe minge. Mă aștept să ajungă unul dintre valorile din țară și cred ca va fi un manager sau președinte excelent. Vara trecută am fost la Ploiești și am rămas plăcut surprins de popularitatea lui. Îmi aduceam aminte de el ca jucător. Mereu voia să câștige! Mă bucur că i-am arătat plăcerea de a juca baschet și că i-am influențat cariera. L-am ajutat atât cât am putut eu la nivel de juniori, acolo unde acum nimeni nu mai dă doi bani pe acest segment de vârstă. Sunt fericit că n-a uitat de mine și vă mărturisesc că în fiecare an, de Crăciun și de Paște, Levi Szijarto mă vizitează.”
Și actualul antrenor al campionilor, Vladimir Arnautovic are numai cuvinte de laudă la adresa jucătorului său:
“Nu cred că există antrenor în lume care să nu își dorească un jucător ca Levente Szijarto în echipă. Este un sportiv foarte serios și foarte muncitor, care se pregătește la același nivel la toate antrenamentele. Nu este o întâmplare că a devenit cel mai titrat jucător român în activitate. După atâta muncă, rezultatele trebuiau să apară. Mi-aș fi dorit să fie un atacant mai bun și de multe ori simt că nu are încredere în el, în faza ofensivă. În acelși timp, este de departe cel mai bun apărător din România. Stă excelent și fizic și tactic și are rolul lui în toate titlurile pe care le-a cucerit Asesoftul. Mă bucur că am un astfel de jucător în echipă și eu îl consider în continuare foarte important. De aceea mă și sfătuiesc cu el și am încredere în opiniile lui. Când mă vedeți că îi reproșez ceva, fac acest lucru tocmai pentru că am pretenții mari de la el. Ca om, este la fel de serios, își vede de treaba lui, este corect și știi că te poți baza pe el la bine și la greu.”
Carte de vizită:
Nume: Levente Szijarto
Data nașterii: 15 iunie 1982
Zodie: Gemeni
Înălțime: 1,92 m
Greutate: 82 kg
Număr pe tricou: 6
Post pe care evoluează: extremă (2)
Echipe la care a activat în prima divizie: West Petrom Arad, CSU Asesoft Ploiești, U-Mobitelco BT Cluj-Napoca.
Palmares: Nouă titluri de campion național – două cucerite cu West Petrom Arad și celelalte șapte cu Asesoft Ploiești, cinci Cupe ale Românie – toate câștigate în tricoul echipei prahovene, FIBA EUROPE CUP în sezonul 2005 cu Asesoft Ploiești. A mai disputat patru finale: două finale de campionat național pierdute cu West Petrom Arad și o finală de campionat pierdută cu Asesoft. În aceasta toamnă, pentru prima oară în istoria baschetului românesc, s-a disputat Super Cupa României, gruparea din Ploiești pierzând în fața celor de la BCM U Pitești.
Studii: Universitatea Vasile Goldiș Arad – Facultatea de Educație Fizică și Sport
Universitatea de Petrol și Gaze Ploiești – Facultatea de Management
Familie: un frate mai mare cu patru ani – Lajos Szijarto – fost jucător de baschet in Divizia A la echipa CSM Oradea.
Mâncarea preferată: supa de vișine
O galerie foto amplă cu Levente Szijarto puteti accesa aici.
